Puțini scriitori se pot lăuda cu umorul pe care l-a avut Jaroslav Hašek. Celebrul său erou, bravul soldat Josef Švejk, a făcut să zâmbească toate generațiile care i-au citit peripețiile din primul război mondial. Unii îl văd ca pe idiotul satului, dar eu l-aș caracteriza ca un personaj care îți dă mereu senzația că nu este prostovanul în care pozează, ci un tip foarte subtil care a găsit forma cea mai potrivită de a face bășcălie de absurdul cazon și pretențiile imperiale austro-ungare.

Pentru mine a fost principala sursă de inspirație în anii facultății, când, după cum era obiceiul pe vremea respectivă, cei mai buni studenți erau racolați pentru a deveni membri ai PCR. Disprețul meu pentru tot ceea ce însemna comunism poate fi egalat doar de disprețul față de tot ceea ce înseamnă credință. Ambele sunt niște sisteme profund nedemocratice, profund iraționale, clădite pe cultul personalității, refractare la critică, dogmatice până la măduvă și care rămân repetente la cea mai importantă întâlnire, cea cu realitatea. Nu degeaba se spune că succesul stalinismului în Rusia s-a datorat obișnuinței poporului amărât de a adula și a respecta necondiționat un lider suprem, indiferent dacă acesta era Iisus, țarul sau Stalin în persoană. E doar o problemă de transfer al cultului de la un obiect la altul. Și nu este întâmplător nici faptul că sectanții găsesc cei mai mulți clienți tocmai în țările în care există deja o religiozitate crescută. Terenul e pregătit, ce importanță are că în loc de prostiile ortodoxe regurgitezi alea penticostale? Tot aia. De ce nu au succes în Norvegia? Pentru că nu e terenul potrivit, oamenii sunt educați, sunt din grupul agnostic-ateu și se prăpădesc de râs când le bate la poartă misionarul. Îndobitocirea timpurie, spălarea pe creier (comunistă, respectiv religioasă), combinate cu lipsa spiritului critic și un nivel intelectual mai scăzut – iată ingredientele de succes ale acestor doctrine.

Inspirat de soldatul Švejk, de câte ori veneau secretarul de Partid și răspândacii săi la mine solicitându-mi să depun cererea de înscriere în Partid, aveam răspunsurile pregătite, de tipul „Pentru mine un asemenea pas este  un vis, dorința mea cea mai arzătoare, și vreau să fiu pe deplin pregătit … încă nu am terminat de studiat documentele Congresului al XIII-lea al PCR și nu am pătruns semnificația cea mai profundă a discursului preaiubitului nostru președinte Nicolae Ceaușescu… “. Bineînțeles că cel căruia îi spuneam aceste lucruri era cât se poate de conștient de bășcălie, dar nu avea ce să-mi facă, deoarece o spuneam cu tonul cel mai serios și cu o mimică adecvată. Colegii care asistau la asemenea scene erau pe spate, roșii la față, și abia așteptau să mai revină activiștii ca să „mai fac un Švejk”. Și uite așa am ajuns în anul IV, când a venit schimbarea de regim, ca fiind unul dintre puținii studenți din anul meu neînregimentați în PCR. Evident, o opoziție directă ar fi avut consecințe catastrofale, și cei care au trăit acele vremuri știu de ce. S-a dovedit încă o dată că, în fața stupidității și absurdului de genul celor promovate de comuniști sau de religiopați, cea mai bună armă este umorul, nu încrâncenarea.

Într-una din istorisirile lui Hašek este vorba despre un individ care-și acuză vecinul că i-ar fi omorât câinele, să-i zicem Rex, în urmă cu câțiva ani. Vecinul nu recunoaște așa ceva și se ajunge la proces. Sfătuit de un avocat, acuzatorul caută prin curtea vecinului și găsește un mic fragment osos (care putea, evident, avea orice sursă). Ulterior angajează un expert chinolog pentru a „studia” fragmentul osos și a prezenta concluziile sale la proces. Expertul nostru începe pe un ton de savant, de genul „am analizat cu minuțiozitate fragmentul, folosind tehnica microscopică și metode chimice pentru a determina originea lui …”. După care o ia treptat, treptat, pe arătură – „analiza sugerează că fragmentul osos aparținea unui exemplar canin, … aș spune că de fapt era un ciobănesc german, … cam la 55 cm înălțime și 35 de kilograme, … și avea o blană neagră cu pete albe în jurul gâtului, … oh da, și numele său era Rex!”.

Expertul nostru chinolog poate fi egalat doar de teologii moderni. Sătui de șuturile în fund pe care le primesc atunci când cărțile lor sfinte iau contact cu realitatea științifică și istorică, preferă mai nou niște dialoguri savante prin care încearcă să demonstreze că Universul ar avea nevoie de un creator. Un astfel de argument, cunoscut sub numele de argumentul Kalam, este o formă mai modernă a argumentului cosmologic. Principalul său susținător este reverendul William Lane Craig. Am urmărit numeroase dezbateri în care Craig și-a susținut punctul de vedere. La capitolul pozitiv trebuie să recunosc că tipul este carismatic, manierat, inteligent și calm, calități care îl fac potrivit pentru asemenea confruntări. La capitolul negativ, fără îndoială că ar trebui să încep cu conținutul ideilor sale, demontate cu ușurință de adversarii săi din tabăra rațională ateistă. Însă, poate că cel mai sugestiv moment care confirmă problema profundă de disonanță cognitivă pe care o au teiștii, s-a petrecut atunci când a fost nevoit să răspundă următoarei întrebări: „să presupunem că ați avea capacitatea să călătoriți într-o capsulă a timpului pe vremea când a fost crucificat Iisus … ați vedea cum este pus în mormânt … apoi ați aștepta zile în șir și ați vedea că nu se petrece nimic deosebit, nici o înviere, putrezește ca orice om … ați mai crede în divinitatea lui Iisus și miracolul învierii?”. Răspunsul sincer (bravo pentru sinceritate) a fost … DA. Indiferent ce ar vedea (sau mai bine zis ce nu ar vedea), indiferent de ce s-ar întâmpla, el s-ar simți nevoit să meargă pe calea pe care i-o insuflă duhul sfânt (whatever that means). Cred că avem aici exemplul perfect de absurd și dogmatism religios, avem dovada vie a faptului că până și cei mai inteligenți și educați creștini pun halucinațiile personale deasupra oricăror dovezi raționale. Despre dogmatism am discutat mai pe larg în acest articol. De aceea nu pot fi luați în serios și demersurile lor academice de genul argumentului Kalam sunt doar o perdea de fum.

Despre conținutul în sine al argumentului Kalam și motivele pentru care acesta nu rezistă la o analiză atentă mă voi referi în partea a doua (sper să găsesc ceva timp pentru ea zilele viitoare). Deocamdată doresc doar să subliniez asemănarea cu expertul chinolog. Presupunând că argumentația de tip cosmologic ar sta în picioare (nu stă), care ar fi concluzia? Că universul are nevoie de o cauză. Despre acea cauză însă nu se poate spune absolut nimic. Nu știm  ce este, de ce natură este, dacă este ceva mecanic automat sau ceva dotat cu un soi de conștiință, dacă e ceva singular sau multiplu, dacă e unic sau repetitiv, dacă mai există sau nu există, dacă avea habar sau nu de felul în care va evolua Universul din momentul așa-zisei creații, dacă  are vreo legătură sau nu cu evoluția biologică de pe o anumită planetă, dacă poate fi studiată de cei din interiorul universului sau nu și așa mai departe. Argumentația filozofică poate ÎN CEL MAI BUN CAZ să susțină o idee de tip deist, există o oarecare forță creatoare. Credeți însă că persoane ca William Lane Craig au suficientă onoare pentru a se opri la această fază? Nici vorbă. Ei continuă pe arătură, întocmai ca expertul chinolog, încercând apoi să „dovedească” faptul că acea cauză e una conștientă, morală, eternă, inteligentă, deosebit de preocupată de soarta homo sapiens și … se cheamă Iisus. (era să zic Rex).

Popularity: 9%

1. Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)
2. Din nou despre Kalam-itate
3. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
4. Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!
5. Ce ne facem cu reglajul fin?
6. Obişnuirea cu absurdul (II)